Din momentul acceptării mostenirii în condițiile legii, moștenitorii devin proprietari în devălmăsie pe un ansamblu de bunuri și/sau bani, pe care trebuie să le partajeze. Aceasta se poate oricând, fie prin acord, fie prin instanța de judecată.
Moștenirea (succesiunea) reprezintă transmiterea averii unei persoane decedate către una sau mai multe persoane în viață, iar tot ceea ce ține de transmiterea bunurilor, de acceptarea/renunțarea la moștenire etc. sunt chestiuni care nu pot fi discutate în termeni concreți decât ulterior momentul morții celui pe care sperăm să-l moștenim.
„Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca obiect drepturi eventuale asupra unei moşteniri nedeschise încă, precum actele prin care se acceptă moştenirea sau se renunţă la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea moştenirii”.
Procedura înainte de partaj
Momentul decesului este momentul la care se deschide moștenirea. De la acest moment, cel „chemat” să moștenească fie în temeiul legii (moștenire legală), fie în temeiul voinței celui decedat (moștenire testamentară) poate accepta moștenirea sau poate renunța la ea.
Codul Civil menționază un termen de un an pentru a decide dacă acceptăm sau nu succesiunea (dreptul de opțiune succesorală). În general, termenul de un an se calculează de la momentul decesului celui pe care-l moștenim, dar sunt anumite situații în care se calculează de la un moment ulterior:
- de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii (exemplul clasic este al tatălui decedat căruia i se naște, ulterior decesului, un copil);
- de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă cel care moștenește a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată (aici vorbim, practic, de persoane date dispărute și care, după un anumit termen prevăzut de lege, sunt declarate decedate prin hotărâre judecătorească);
- de la data la care moștenitorul testamentar a cunoscut sau trebuia să cunoască testamentul prin care se prevede dreptul său, dacă acesta este descoperit după deschiderea moştenirii;
- de la data la care moștenitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
Acceptarea sau renunțarea la moștenire
Moștenirea poate fi acceptată în mod expres (printr-un act care nu trebuie să fie neapărat autentic) sau în mod tacit, adică având un anumit comportament care indică, fără prea mare urmă de îndoială, că am fost de acord să primim ceea ce ni se cuvine sau ne-a fost lăsat.
Se consideră că am renunțat la moștenire atunci când refuzul nostru este expres – un act de renunțare la notar, să spunem – ori atunci când nu ne-am manifestat în niciun fel cu privire la moștenire în decursul acelui an de zile în care puteam să acceptăm – expres ori tacit – moștenirea.
„Este prezumat, până la proba contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală, prin acceptarea moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul de un an”.
În afară de aceste situații, renunțarea la moștenire nu se presupune. Declaraţia de renunţare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României. Totuși, cel care se răzgândește cu privire la renunțarea sa trebuie să se încadreze în termenul acela de opțiune de un an pentru a putea să-și retragă renunțarea.
Retragerea renunțării nu mai are niciun efect dacă moștenirea a fost deja acceptată de ceilalți cu privire la partea care i-ar fi revenit renunțătorului.
Împărțirea bunurilor
Partajul trebuie făcut pentru că, până atunci, moștenitorii se află în ceea ce legea indică drept „stare de indiviziune”, adică un fel de coproprietate: astfel, proprietatea asupra bunurilor celui decedat s-a transmis, însă nimeni nu este proprietar pe ceva anume – un bun, o parte dintr-un bun și așa mai departe. Până la partaj, există doar niște cote ideale ale fiecăruia din bunul respectiv.
„Moştenitorul poate cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există convenţii sau clauze testamentare care prevăd altfel”, prevede Codul.
Partajul se poate face în două moduri: prin simpla învoială a moștenitorilor sau prin hotărâre judecătorească.
În situația în care toți moștenitorii sunt prezenți și au capacitate deplină de exercițiu, partajul se poate realiza prin bună învoială, în forma în care vor moștenitorii și prin actul care le convine. Dacă eeste vorba și de bunuri imobile, atunci partajul se face în mod obligatoriu în formă autentică.
Dacă printre mostenitori se află și minori sau persoane puse sub interdiciție sau persoane dispărute, atunci partajul prin buna învoială (voluntar) „se va realiza cu respectarea regulilor referitoare la protecţia persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute”. Aceasta înseamnă că interesele acestor persoane vor fi reprezentate de reprezentanții lor legali, va fi nevoie de autorizarea instanței de tutelă și, dacă e cazul, de cea a ocrotitorului legal.
În cazul partajului în instanță, desi este mai complicată, de cele mai multe ori este singura posibilă. Astfel, avem nevoie de o hotărâre judecătorească de partaj atunci când nu există înțelegere între moștenitori, sau când există moștenitori care pur și simplu nu vor să facă partajul.
Procedura împărțirii bunurilor
Conform Codului civil partajul se va face în privința bunurilor comune, în principiu, în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui coproprietar.
Dacă vorbim despre bunuri indivizibile sau care nu sunt ușor de partajat în forma în care se găsesc în realitate, partajul se va face, potrivit Codului, într-unul dintre următoarele moduri:
- atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor moștenitori, la cererea acestora; așadar, unul poate lua întregul bun, în materialitatea sa, dar le va da celorlalți, în schimb, contravaloarea în bani a părților din bun care le-ar fi revenit acestora;
- vânzarea bunului în modul stabilit de moștenitori ori, în caz de neînţelegere, la licitaţie publică, în condiţiile legii, şi distribuirea preţului către aceștia.
Astfel, în urma partajului, acea stare de indiviziune la care ne-am referit mai sus încetează, iar fiecare dintre moștenitori devine proprietarul exclusiv al bunului sau al sumelor de bani ca echivalent ce i-au fost atribuite, dar numai cu începere de la data stabilită prin actul de partaj.
„În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost înscrise în cartea funciară”.
Chiar și dacă nu există un partaj, pentru că avem un singur moștenitor, cu toate că el devine proprietar la momentul acceptării moșteniri asupra imobilului în cauză, dacă el va vrea să dispună de acesta, va trebui să-și înscrie obligatoriu dreptul de proprietate în cartea funciară.
Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor moștenitori este lovit de nulitate absolută. Un moștenitor care află de partajul făcut în lipsa lui poate să-l conteste oricând cu succes, mai ales dacă i s-a ascuns în mod intenționat această chestiune.
Însă partajul este valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile moștenirii, iar pentru bunurile omise se poate face oricând un partaj suplimentar.
În fine, părinții pot să facă, prin testament, o împărțire a bunurilor între copiii lor, atâta timp cât sunt luați în calcul toți copiii și se ține cont de prevederile Codului civil în materia cotelor minime pe care ei trebuie să le primeacă din moștenire (rezerva succesorală). Este ceea ce se cheamă, în Codul civil, partajul de ascendent, și care poate fi făcut și prin donație.
„Partajul de ascendent se poate realiza prin donaţie sau prin testament, cu respectarea formelor, condiţiilor şi regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice. Partajul realizat prin donaţie nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente. Dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moştenirii, bunurile necuprinse se vor partaja conform legii”.
