Potrivit art. 70 din Legea societăților nr. 31/1990 (denumită în continuare „LS”), administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, afară de restricțiile arătate în actul constitutiv. Din acest text reiese că acțiunile administratorului sunt dublu restricționate de necesitățile reclamate de aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate și de eventualele limitări convenționale impuse de asociați/acționari. La prima vedere, aceasta ar fi limita până la care societatea este angajată de actele încheiate de propriile organe cu puteri de reprezentare.
În acest context se impune a preciza care este deznodământul actelor încheiate cu nerespectarea acestor limite. Art. 55 LS ne oferă un răspuns diferit față de interpretarea art. 70 LS expusă mai sus. În raporturile cu terții de bună-credință, societatea este angajată prin actele organelor sale chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate. În plus, o eventuală limitare adusă puterilor conferite de lege acestor organe, fie prin clauze introduse în actul constitutiv, fie prin hotărâri ale organelor statutare sunt inopozabile terților de bună-credință, chiar dacă acestea au fost publicate.
Prevederile art. 55 LS reprezintă transpunerea fidelă a dispozițiilor art. 9 din Prima Directivă a Consiliului Comunităților Europene, abrogată și înlocuită de Directiva 2009/101/CE. Raționamentul prevederilor europene este protejarea cu predilecție a intereselor terților. Astfel, s-a încercat, pe cât posibil, limitarea cauzelor de nevaliditate a angajamentelor asumate în numele societății.
Conform art. 72 LS, obligațiile și răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat și de cele special prevăzute în legea societăților. Astfel, administratorul are la bază un mandat contractual, unde drepturile și obligațiile sunt trasate prin actul constitutiv și hotărârea asociaților și, complementar, texte legale incidente în virtutea interesului de ordine publică al reglementării juridice a societăților.
Raportarea la regimul supletiv instituit de prevederile referitoare la contractul de mandat din noul Cod Civil ne conduce mai întâi la art. 2012 (3), conform căruia dispozițiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător și, ulterior, la prevederile art. 1309 (1). Potrivit acestora din urmă, contractul încheiat de persoana care acționează cu depășirea puterilor conferite nu produce efecte între reprezentat și terț. Astfel, în materia reprezentării și, implicit, a mandatului, depășirea limitelor împuternicirii nu îl angajează pe reprezentat, respectiv pe mandant.
Facem o paralelă între depășirea puterilor conferite reprezentantului – ce impune aplicarea dreptului comun în materie – și nerespectarea limitei reclamate de necesitățile obiectului de activitate sau de restricțiile convenționale trasate de asociați/acționari – ce atrage incidența reglementării speciale. Este limpede că legea specială, Legea nr. 31/1990, instituie un regim derogator în această privință. O eventuală limitare a puterilor consacrate prin lege organelor cu drept de reprezentare este inopozabilă terților de bună-credință. Din prisma efectelor, aceasta se traduce prin faptul că un act juridic încheiat de către administrator sau un alt organ cu puteri de reprezentare cu nerespectarea limitelor instituite de asociați/acționari va angaja societatea în raport cu terții de bună-credință. Astfel, un eventual comportament diligent al asociaților/acționarilor ce limitează statutar sau convențional puterile administratorului pentru a se proteja împotriva abaterilor de la acționarea în interesul social va fi anihilat prin aceste dispoziții. În materie societară, nevoia de protecție a terților prin asigurarea certitudinii raporturilor dintre aceștia și societate prevalează față de eficacitatea eventualelor mijloace de protecție societară împotriva abuzurilor sau neglijenței organelor cu puteri de reprezentare.
Societatea astfel expusă nu se va putea dezice de actele contrare intereselor acesteia, încheiate de administrator în condițiile de mai sus, aceasta suportând consecințele propriei culpe în alegerea persoanei organului cu puteri de reprezentare. Singura soluție la îndemână rămâne o acțiune în răspundere contra acestuia pentru daunele cauzate societății prin nerespectarea limitelor trasate convențional.
În jurisprudență s-au remarcat astfel de situații, în care limitările aduse puterilor administratorului au fost lipsite de efecte în fața unor acțiuni abuzive sau neglijente ale administratorului, în lipsa convenței terțului contractant.
Astfel, s-a reținut că într-o societate cu răspundere limitată în care potrivit actului constitutiv cei doi administratori luau decizii în comun pe principiul dublei semnături, nerespectarea acestui principiu nu reprezintă un motiv de anulare a actului încheiat cu depășirea mandatului. Astfel, societatea va fi angajată de actele încheiate de un singur administrator întrucât, potrivit art. 55 (2) LS, o eventuală încălcare a limitelor aduse puterilor legale celor cu drept de reprezentare nu poate fi opusă terțului contractant de bună-credință. De asemenea, se subliniază că ar fi inoportun și chiar excesiv ca terțul care face afaceri cu societatea să verifice de fiecare dată puterea mandatului social.
Aplicarea art. 55 LS s-a făcut și într-o situație de restrângere a puterilor legale ale administratorului printr-un act adițional la actul constitutiv prin care se limita valoarea până la care administratorii puteau să încheie singuri acte pe seama societății. Curtea a reținut că indiferent de publicarea sau nu a actului adițional, limitarea nu este opozabilă terțului contractant, scopul art. 55 LS fiind acela de a proteja interesele terților în raporturile cu societatea împotriva unor limitări hotărâte în privința puterilor conferite reprezentanților societății.
Se impune a identifica limita dincolo de care societatea nu este angajată prin actele organelor sale și mai ales eventualele mijloace prin care aceasta se poate proteja în fața deturnării interesului social de către administrator. Analizând conținutul art. 55 LS, prin coroborare cu cele completatoare ale art. 1914 alin. (3) din Codul Civil identificăm trei asemenea ipoteze: i) terțul contractant cunoștea sau trebuia să cunoască că actul depășește obiectul de activitate al societății; ii) terțul contractant este de rea-credință, cunoscând clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare care limitează puterile de administrare conferite acestor organe; iii) actele încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.
Atragem atenția asupra diferenței între depășirea limitelor puterilor prevăzute de lege pentru organele societare în discuție și depășirea limitelor convenționale aplicate de asociați/acționari asupra puterilor legale ale acestora. Întrucât nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, prima situație antrenează o prezumție irefragabilă de rea-credință a terțului contractant și, astfel, o depășire neratificată a limitelor legale determină un cadru contractual în care societatea nu este parte. Contrar, în absența unor acte încheiate cu depășirea puterilor legale, societatea va avea dificila sarcină de a proba conivența terțului contractant pentru a se putea delimita de actul în cauză.
O modalitate prin care societatea se poate proteja împotriva acțiunilor administratorilor care nu se încadrează în linia interesului social este instituirea obligativității introducerii unei clauze de informare cu privire la limitarea puterilor reprezentanților legali ai societății în toate actele încheiate pe seama acesteia. Clauza va asigura dovada cunoașterii de către terțul contractant a existenței și conținutului limitelor aduse puterilor reprezentanților legali ai societății, astfel cum acestea au fost publicate precum și că încheierea de acte juridice cu depășirea acestor limite nu va fi opozabilă societății. Cu toate acestea, măsura de protecția este una limitată. Este improbabil ca o asemenea clauză să fie introdusă de însuși administratorul cu intenții abuzive ce contractează cu scopul deturnării voinței asociaților/acționarilor.
